Poveste coafată

portret

Unei prietene care n-are talent la desen i-a venit cea mai trăznită idee: să-mi facă un portret.

Mi l-a dat, m-a rugat să-l privesc cu atenție și să scriu o poveste semi-adevărată inspirată de el:

„Nu-mi plăcea cum îmi stătea părul. Deja eram la al treilea șampon pe care-l încercasem săptămâna asta. Șampon cu ulei de argan. Șampon cu lămâie. Șampon micelar răcoritor.

Baia mea semăna deja cu o farmacie în care, în fiecare seară, se făceau experimente capilare.

Începeam să cred că ăsta era motivul pentru care mă părăsise Marius. Pentru că părul meu nu voia să se supună regulilor de design. Pentru că avea, la fel ca mine, propria voință, o încăpățânare nebunească de a-și găsi în fiecare zi o cu totul altă formă decât voiam eu.

Se spune că în păr rămân impregnate amintirile noastre.

Poate de-aia părul meu nu voia să stea ca lumea: trecutul atârna pe el prea greu, îl trăgea în jos. În abisul reîntoarcerilor într-un trecut care, oricum mi-aș fi făcut coafura, n-avea să se mai întoarcă niciodată”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s